IDEI DE ARHITECTURĂ

IDEI DE ARHITECTURĂ
Prin acest proiect editorial urmărim stimularea şi alimentarea dezbaterii arhitecturale contemporane din ţara noastră, prin răspândirea unor idei coerente de creativitate arhitecturală, emulative pentru mediul autohton.

ARCHITECTURE IDEAS
By these editorial projects, which are tracing in philosophical terms the approach to architecture, we intend to offer the Romanian reader, with each book, a text that distil important larger issues and problems, and communicate architectural ideas and also the enduring power of written ideas more generally to challenge and change the way architects think and also all of us.

Volumul dedicat arhitecturii urbane în Transilvania în perioada interbelică se bazează pe o documentare amplă și un studiu extins al surselor și studiilor existente, reunind informații din surse și domenii diverse, de cele mai multe ori doar punctuale, pentru a contura și prezenta o imagine cuprinzătoare a practicii constructive din zona și perioada studiată.
Cartea prezintă și analizează critic arhitectura urbană în 31 dintre orașele Transilvaniei în perioada interbelică. Au fost identificate și prezentate 170 de construcții și peste 60 dintre arhitecții care au realizat proiectele acestora. Pentru înțelegerea aprofundată a practicii arhitecturii în orașele Transilvaniei interbelice, lucrarea detaliază contextul general în aspectele sale politice, administrative, legislative, sociale și culturale, evidențiind principalele aspecte care au determinat / influențat / condiționat practica arhitecturii. Prezentarea și analiza arhitecturii urbane interoghează în primul rând  cine, ce și cum a construit  sau care sunt, în ce constau și ce a determinat practicile constructive în Transilvania în perioada interbelică.
Lucrarea urmărește permanent relevarea cât mai multor aspecte diferite ale practicii constructive din perioada și aria de interes și înțelegerea lor în contextul larg al arhitecturii românești interbelice, cu aspectele ei naționale, regionale și particulare și, nu în ultimul rând, moderne. Prin complexitatea și diversitatea informațiilor conținute și prin structura prezentării, volumul se constituie într-o sursă valoroasă pentru cunoașterea arhitecturii, patrimoniului cultural și istoriei locale.
Trebuie subliniat, încă de la început, ineditul cercetării în raport cu studiile de istoria arhitecturii de până acum, într-o direcție prea puțin cunoscută până în prezent.[…] Daniela Puia demonstrează cu multă claritate că arhitectura mediului urban transilvănean este un barometru foarte sensibil și real al dezvoltării și transformărilor modernizatoare ale Transilvaniei după Marea Unire.[…] Cartea aduce numeroase informații importante, necunoscute până în prezent, asupra arhitecturii din Transilvania interbelică și a profesioniștilor activi aici, înscriind practica profesională din provincie în contextul general al întregii țări, constituindu-se astfel ca un studiu de referință pentru orice lucrare viitoare.
prof. univ. dr. arh. Nicolae Lascu (Prefață, pp.7-11)

De ce s-ar cuveni să parcurgă cât mai mulți cititori paginile acestei cărți ?
Este un eveniment editorial major, pe care îndrăznesc să-l consider și un instrument – model pentru cei ce se vor încumeta să extindă aria de investigație, completând astfel hiatusurile din puzzle-ularhitecturii moderne a României. Readuce în atenția contemporanilor nume și opere ale arhitecților interbelici, pe nedrept uitate de memoria colectivă și mai grav, absente din publicațiile breslei sau din cultura noastră profesională. Pune în lumină amplitudinea și modernizarea cadrului urban edificat, prin care țara noastră, într-o perioadă relativ scurtă, a reușit să aspire la un loc respectat în primele rânduri ale națiunilor europene.
Civilizațiile au o istorie scrisă în documente dar și una scrisă ”în piatră”; ea stă mărturie urmașilor peste ani și pe ea suntem datori să o impunem respectului tuturor, îmbogățindu-i valorile.
prof. univ. dr. arh. Mircea Ochinciuc (26 oct. 2020)

Pentru arhitecți, istorici și cercetători deopotrivă, Transilvania multietnică și multiconfesională a fost întotdeauna un subiect preferențial. Transilvania rurală a satelor săsești, cu bisericile și cetățile lor fortificate, a fost descoperită și redescoperită de câteva ori în ultimii ani. Nu același lucru se poate spune despre Transilvania urbană, cercetările existente limitându-se la orașele medievale. În istoria tumultuoasă a Transilvaniei, prea puțin cunoscută este perioada interbelică, când dezvoltarea și modernizarea orașelor sale se distinge prin caracteristici specifice, generate de înlocuirea sistemului politic, administrativ și instituțional anterior, de modificarea ordinii sociale. Arhitectura urbană a Transilvaniei interbelice reflectă toate caracteristicile specifice regiunii și oferă o imagine complexă și integrată a istoriei locale, înscriindu-se totodată în curentele practicii europene a timpului.
Cartea de față este rezultatul strălucit al unui studiu care și-a propus documentarea, analiza critică și prezentarea practicii arhitecturii urbane în Transilvania anilor interbelici (1919-1940), studiu încheiat în anul 2019 prin susținerea tezei de doctorat cu același titlu, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București.
Daniela Puia, arhitectă mai pasionată de studiu și cercetare decât mare parte a generației ei și mai ardeleancă decât recunoaște că este, s-a aventurat pe un drum nedesțelenit, insuficient cercetat și documentat. A fost încurajată în demersul ei temerar de un alt arhitect ardelean prin definiție, profesorul Nicolae Lascu, care i-a supravegheat zbaterile tezei de doctorat, la început ușor neîncrezător în ambiția și forța autoarei de a duce la bun sfârșit un demers atât de curajos și dificil, apoi, treptat, cu răbdare și interes.
Dar cartea nu se limitează la teza de doctorat. După susținere, a urmat o vară întreagă de peregrinări ale autoarei pentru o documentare fotografică la fel de serioasă ca cercetarea inițială. Rezultatul este un volum consistent în informații, prezentate impecabil din punct de vedere grafic și estetic, o carte elegantă, marcată de sensibilitatea și discreția autoarei.
arh. Maria Mănescu (27 oct. 2020)

Cred, alături de alții, că din motive care nu pot face obiectul acestor rânduri, arhitectura din Transilvania nu a ocupat locul care i se cuvine în istoria scrisă a arhitecturii din România. Este, în același timp, îmbucurător faptul că lacuna aceasta este pe cale de a fi remediată. Mărturie sunt, printre altele, numeroasele referințe, în majoritate recente, prezente chiar în lucrarea la care ne referim. Este vorba, adesea, de studii privind aspecte locale sau limitate în timpul istoric.
Lucrarea arhitectei Daniela Puia – reluând și amplificând o teză de doctorat – trecută deci prin numeroase „filtre” – are ca prim merit faptul de a se prezenta ca o sinteză, care – nefiind (încă) exhaustivă – prin efortul documentar, materialul faptic, pertinența analitică se situează deja ca un binevenit aport la completarea „frescei”, în continuă aprofundare, a istoriei arhitecturii din România.
Faptul că este vorba de anii 1920-1940, perioadă crucială a întregirii teritoriului național, nu face decât să-i sporească interesul.
Subliniez, în al doilea rând, alegerea titlului lucrării. Afirmarea intimei legături între arhitectură și oraș („… un oraș frumos înseamnă o bună arhitectură și reciproc” – Aldo Rossi) constituie o solidă bază pentru un discurs coerent privind arhitectura și urbanismul liber de polemici partizane.
Primul capitol – „Contextul general al Transilvaniei interbelice” – reușește să situeze cu acuitate specificitatea obiectului istoric. Este, în același timp, o bună ocazie de a aprecia universul ideatic, cât și cel stilistic-literal al autoarei: cuprinzător și în același timp esențial, limpede, precis.
Capitolul al doilea – „Arhitectura” – aduce o importantă documentație, unde planuri actualizate, fotografii recente, informații despre arhitect și (eventual) constructori, contribuie la o identificare de prim nivel, deja relevantă, ținând seama de cantitatea referințelor. Dincolo de structurarea pe funcțiuni, programe, tipuri, care simplifică accesul, se găsește fundalul mereu prezent al contextului, cu complexele specificități locale, puse în evidență cu pertinență și subtilitate.
„Arhitecții” se intitulează al treilea capitol. Este locul unde întâlnim – asemeni primului capitol – enormul efort consimțit de statul român pentru a face să funcționeze angrenajul politic, social, administrativ, juridic din teritoriile recuperate. Este, de asemenea, locul unde se pot observa interferențele „individului-arhitect” cu numeroși factori: politici, religioși, etnici, de formație profesională, societali, de aderență la mișcări și curente sau de simpla conștiință.
Cartea se citește cu interes. Pot spune: cu plăcere. Ea lasă impresia unui „tot” bine stăpânit și închegat.
Toată partea de „anexe” și în special tabloul recapitulativ cu integralitatea operelor documentate își vor păstra utilitatea chiar și în vremuri mai obsedate (dacă se poate) de „imediatitate” decât cele de astăzi.
prof. univ. dr. arh. Nicolas Mircea Lupu (Elveția, 29 oct. 2020)

LIBRĂRII PARTENERE

PARTENERI MEDIA

LIBRĂRII / BOOKSHOPS

Arhitect elvețian de origine română, Nicolas (Mircea) Lupu a obținut diploma în arhitectură și urbanism în 1962 la Institutul de arhitectură “Ion Mincu” din București și în 1976 titlul de Doctor în arhitectură în cadrul aceleiași instituții. Din 1962 a lucrat ca arhitect în diferite institute de proiectare și a desfășurat, în paralel, activități didactice la Institutul de arhitectură “Ion Mincu”. A fost redactor-șef al revistei “Arhitectura” în perioada 1972-1980 și a obținut Medalia de bronz și premiul al III-lea la concursul revistelor de arhitectură organizat de Uniunea Internațională a Arhitecților în cadrul Congresului mondial de la Madrid din 1975. Este autor al unei cărți de referință pentru mediul academic, “Școli naționale în arhitectură”, publicată în 1977, și a numeroase articole publicate în diverse reviste de specialitate.

Din 1989 și până în 2003 și-a desfășurat activitatea academică în Elveția, la École Polytechnique Fédérale de Lausanne, în calitate de Profesor invitat și Privat docent. A continuat să publice studii și articole, iar în 1992 a ocupat postul de redactor șef al revistei «AS – Architecture Suisse». A fost de asemenea, Profesor invitat al Școlii de arhitectură a Universității din Montreal (1995). În anul 2001, Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București i-a conferit titlul de Profesor Honoris Causa.

Cartea « Architecture 1982-2007 » are ca obiect activitatea desfășurată în Elveția de profesorul Nicolas (Mircea) Lupu și prezintă o selecție de edificii, proiecte și concursuri realizate în perioada mai sus menționată. Alături de traiectoria profesională a arhitectului – constant preocupat de o “sub-temă” de mare actualitate, respectiv aspectul identitar al operelor de arhitectură – volumul aduce în prim-plan contextul evolutiv al arhitecturii elvețiene, cu caracteristicile sale proprii într-un moment “cheie” al schimbărilor de paradigmă în arhitectura mondială: anii ‘80 și începutul secolului 21.

LIBRĂRII / BOOKSHOPS

Despre autor
Thomas Weaver este scriitor de arhitectură, profesor şi editor englez, senior editor responsabil cu realizarea publicațiilor departamentului pentru artă şi arhitectură al MIT Press. A ţinut un număr considerabil de prelegeri academice şi este (alături de Alessandra Ponte şi Laurent Stalder), pe lângă alte numeroase eseuri şi convorbiri publicate, autorul următoarelor cărţi: GOD & CO: François Dallegret Beyond the Bubble (2011), AA Files Conversations (2013), Against Research/Model-maker Grimm (2018) şi (alături de Denise Scott Brown), From Soane to The Strip (2018).

Despre  carte
Eseul Writing not Typing (subtitlul în limba română: Pledoarie pentru eseul de arhitectură), face parte dintr-un proiect mai amplu al scriitorului de arhitectură, profesor și editor englez, Thomas Weaver. Este vorba despre un cult al eseului, în care o serie de scrieri ale arhitecților, de la Vitruviu până astăzi, sunt examinate dintr-o perpectivă destul de rar întâlnită, și anume forma prozei și calitatea literară a textelor compuse de fiecare dintre aceștia. Pentru a-și susține ideile, autorul recurge la o construcție sofisticată care se sprijină pe o istorie condensată dar fascinantă a scrierilor de arhitectură care îi au pe arhitecți drept autori. Evocarea încă de la început a figurii marelui scriitor american Truman Capote și a distincției pe care acesta o stabilește între două tipuri de scriere, writing – textul studiat și construit cu atenție, și typing – textul neasumat, așternut mecanic în pagină fără nicio emoție – reprezintă cheia de lectură necesară și, mai mult decât atât, stabilește, fără echivoc standardele literare de referință cu care Weaver lucrează pentru a-și construi pledoaria.

Astfel, Writing not Typing, în contextul unei lumi dominate de puterea imaginilor, ne atrage atenția asupra puterii pe care o are cuvântul ce poate crea lumea, poate schimba arhitectura și percepțiile asupra ei, deschizând un drum obligatoriu, pe care arhitecți și editori îl au de făcut împreună, prin cărți și publicații de arhitectură care ar trebui în întregime regândite sau rescrise astfel încât atenția celor care le citesc să fie captată deopotrivă de proză, de frumusețea textului și de idei.

LIBRĂRII / BOOKSHOPS

PARTENERI MEDIA

La 9 ani de la prima ediție în limba engleză, „Anti-Obiect” reprezintă unul dintre puţinele texte scrise de arhitecţi, conceput sub forma unui eseu comprehensiv, axat nu atât pe istorie şi teorie ci mai degrabă pe autoevaluarea şi reorientarea viziunii unui arhitect aflat la jumătatea carierei. Aşa cum mărturisește, Kuma dezbate Obiectul, Arhitectura ca obiect, exprimându-şi deopotrivă respingerea în faţa arhitecturii autosuficiente, opresive şi ideile sale inovatoare, evidențiind totodată limitele acestei abordări. Interesul său major se concentrează asupra golului, spaţiul imaterial, greu de surprins dar încărcat cu semnificaţii – un mediu de relaţionare și comunicare care uneşte oamenii şi plasează clădirea într-o relaţie de armonie cu natura.
Kuma discută critic a serie de proiecte concepute de biroul său iar cheia de lectură a textului este lucrarea Hyūga Residence, al cărei autor este Bruno Taut. Tonul scrierii aparţine deopotrivă manifestului şi confesiunii, arhitectul distanţându-se atât de realizări contemporane egocentrice, izolate de mediul înconjurător, dar şi de propriile producţii de arhitectură realizate în perioada de debut. În plus, Kuma interoghează o serie de idei fundamentale ale domeniului arhitecturii, precum înţelegerea duală a spaţiului (optic vs tactil) sau abordarea din perspectivă fenomenologică a arhitecturii. În acest sens, Anti-Object poate fi considerat unul dintre cele mai interesante texte de gen care problematizează pliul deleuzian din perspectivă arhitecturală. A şterge, a face să dispară, a masca, a îngropa, a face să plutească, a dizolva, a transforma în particule etc., reprezintă o întreagă semantică a dispariţiei pe care Kuma o dezvoltă, căutând cu obstinaţie existenţa unei arhitecturi imateriale – o căutare a efectelor şi a arhitecturii ca fenomen. Voinţa de “ştergere a arhitecturii” trebuie înţeleasă în legătură cu preocuparea de a afla o metodă non-vizuală prin care arhitectura, concepută ca un teritoriu, să îşi capete materialitate pe măsură ce îşi asumă continuitatea universului digital. În viziunea sa, spaţialitatea arhitecturală reprezintă un teritoriu care este în acelaşi timp cibernetic şi fizic.
Proiectul se adresează tinerilor arhitecţi şi studenţi, profesioniştilor din domeniu și deopotrivă publicului larg preocupat să înţeleagă aspecte importante ale fenomenului arhitectural contemporan.